duminică, 5 noiembrie 2017

Haleala

  Aseara ma uitam cu Mara la o emisiune foarte simpatica de pe meleagurile astea. Se cheama "Eat Well For Less?" si este facuta de Gregg Wallace pe care eu il iubesc inca de cand eram in Romania. Emisiunea isi propune sa educe publicul britanic intr-ale cumparatului cu cap si gatitului la nivel minim. Da, este un obiectiv absolut imposibil de atins, eu stiu asta. Insa emisiunea este super informativa, si cum erau mai multe episoade puse pe site-ul BBC, am zis ca e un motiv foarte bun sa mai educ nitel copilul catre cumparaturi inteligente, nutritie, gatit.

  Mara a fost uluita de informatiile pe care le-a aflat. Adica cum ca chestiile alea procesate-ultra-ne-sanatoase-cacat-cu-mac ce mananca astia pe aici sunt si muuult mai scumpe decat mancarea normala. Aia pe care o faci tu. Gen sa iei cartoful si sa il faci tu piure, nu sa iei piure gata facut. Orez gata facut. Tooootul e gata facut daca te duci la raioanele alea. Mereu in magazine ii arat Marei cosurile oamenilor. Si ii zic, uite ce cumpara ei. Uite cine e emigrant sau fost emigrant pentru ca aici familiile indiene, bangladeze, etc, mananca si acum cum mancau stramosii lor. N-o sa vezi indian care merge si ia curry cu orez gata facut de la Tesco :))) Pe ala il cumpara englezii. Care nu stiu sa faca.

  Motivul pentru care nu stiu sa faca e simplu: astia in anii 60 aveau in casa de toate. Inclusiv masina de spalat vase. Productia de conserve mergea inca din anii 40 cu mare viteza. In 60 aveau cuptoare cu microunde si alimente speciale pentru asta. De trei generatii nu au mai gatit nimic. Femeile au plecat la munca. Si sa fim seriosi, oamenii astia isi respecta femeile, nimeni nu are pretentia ca femeia sa faca mancare, curat sau alte chestii, in special cand si munceste in afara casei! Sau in vacanta... sa gateasca cineva ceva in vacanta? Aici companiile de turism vand doar all inclusive. Ca doar nu se duce femeia in vacanta sa traga  o ciorba de burta sau ceva :))) Logic dealtfel. Pentru ca este infinit de greu sa le faci pe toate intr-o casa. "Convenience" este aici un cuvant foarte apreciat. Cine nu isi doreste sa le ia de-a gata?

  Drept pentru care oamenii astia nu gatesc, nu mananca ok si isi hranesc copiii cu mizerii. Mara merge la scoala cu pranz de acasa, macare adevarata, facuta de mine. Imi zice de multe ori ca ceilalti copii zic ca "miroase" mancarea ei :))))))) Desi nu ii pun usturoi in ea, tocmai ca sa nu fie ofensiva, ca sa zic asa... Copiii de aici nu stiu cum miroase mancarea. O carne cu piure din cartofi, nu din punga. O friptura cu sos si cartofi copti. Salata de mazare, fasole verde. Lasagna de casa. Chiftele. Mancare cum ar veni. Ei mananca chipsuri la pranz. Sau, cei care au parinti care "gatesc" pentru ei, mananca paste goale. Paste. Fierte in apa. Goale. 

  Cand ajung seara acasa, dracu' stie ce le-or da. Snitele facute de Tesco, fish-fingers idem, totul pre-gatit, congelat. De pus la microunde maxim 4 minute. Gata masa. Legume? Fructe? Iaurtul pe care il mananca, cel cu "fructe" are zahar cam cat Cola. Cola, alte bauturi asemenea? Cu tona. O masa nu se poate termina fara "puddin" care inseamna desert. Cum, mancam asa, aiurea? Fara desert? Supa? Supa nu exista decat in conserve, daca il intrebi pe un copil englez unde creste supa o sa iti zica ca ea se formeaza in conserva. Nu stie ce e aia o supa sau cum s-ar putea ea crea pe pamant :)))

  Este amuzant. Serios, pentru mine e amuzant pentru ca vad si diferentele de inteligenta intre copiii crescuti cu cacat si cei care mananca grasimi esentiale, fructe, legume. Ii vezi de la o posta. Exista si englezi care fac asta, fff putini dintre ei. Ii vezi pe asiatici, pe indieni, pe bangladezi, pe italieni, japonezi, polonezi. Toate natiile. Intr-o zi obisnuita eu aud 6-7 limbi in afara de alea doua pe care le vorbesc eu pe aici :) Si vezi copiii cum sunt, ii vezi in clasa, ii vezi cat sunt de inteligenti si cum pot sa duca o zi de scoala daca sunt hraniti cu zahar sau cu peste si carne si legume. Este uluitor sa vezi pe viu chestiile astea, eu le stiu dar Mara acum le afla.

  Se uita aseara siderata la emisiunea asta, la cum cumpara oamenii astia mizerii de sute de lire pe luna. Cum ei nu stiu sa gateasca un pui intreg la cuptor. Racnea toata prin casa, maaaahahahaaamiii da' io stiu sa pun un pui la cuptor! Femeia aia de 45 de ani nu stia. Era primu' din viata ei :)))) Pai da mama, da' femeia aia a trait in capitalism. In libertate. Mama lu' femeia aia n-a stat la coada la 3 noaptea sa cumpere oua si capsuni, n-a avut lapte si faina si ulei pe cartela. Bunica ei avea masina de spalat rufe, vase... 

  Uitandu-ma la emisiunea asta cu minioanca mea care incepe sa devina o femeie cu multe opinii, mi-am dat seama cat de mult conteaza sa stii sa iti hranesti familia. Desi e greu, e al dracu' de greu. Iti ia o viata sa inveti de toate si daca te mai muti si in alta tara, o sa le inveti de la capat. E greu. Dar este esential pentru copii sa fie bine hraniti. Si pentru adulti. Dar copiii au nevoie de mancare reala, buna, echilibrata, santoasa. Au nevoie sa fie invatati de mici cum sa manance ca sa nu ajunga cu obiceiuri nasoale. Uitandu-ma la Mara aseara, cum vorbea singura cu ecranul, cum racnea cate un "pune niste oreganooooooo, femeieeeeeee!" (asta adora oregano!) am simtit ca n-am trait degeaba in ultimii zece ani jumate. 

 Iata minioanca in actiune. In lunea de dupa vacanta de aici (acum o saptamana) ea a avut "inset day" adica zi metodica, adica ea nu a avut scoala. Asa ca mi-a zis ca o sa ii faca ea lu' taxu micul dejun de dimineata, eu plec la 8, el la 12. Nu e prima data cand ii face. Uitati-va la indarjirea ei, ii e greu sa taie anumite chestii, o doare mana, masa e prea inalta. I-a facut tatiului mic dejun, platou cu de toate si omleta. Si a fost foarte mandra de ea!

10 ani si jumatate

  Iar asta nu e putin lucru. 

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Raton copt

  Ieri imi venea sa ma vait. Am venit de la spital dupa inca o tura de coacere a pielii din dotare, arsa ca haina lu' Mos Craciun in timp ce coboara pe horn in conditiile in care focul din soba n-a fost stins. Poate d-aia are haina rosie. 

  La spitalul de aici doamnele sunt dragute. Si extrem de multe. Deci nu stiu cate asistente pe metru patrat are camera aia de terapie luminoasa-bandajare ambulator. Multe. De cand tot merg si tot dau peste altele si altele noi. Femeile astea se poarta cu tine ca si cand ai fi un om din carne, sange, oase, dureri, dileme, traume, chin. Ieri am intarziat, traficul a fost blocat in marea parte a orasului. M-am dus in pozitia ghiocel, cu caciula in mana ca la pomana. Programarile sunt din zece in zece minute, nu e timp de intarzieri. M-am dus sa-mi iau pulile, asa cum inca, din reflex, astept sa se intample atunci cand gresesc. Doamnele erau ingrijorate pentru pacienti, nu pentru ca li s-a dat lor programul peste cap. Cand le-am spus unde sunt intarzieri in oras s-au dus sa verifice unde locuiesc ceilalti pacienti ca sa stie care vor intarzia. Le-a fost mila de mine ca am stat prea mult in autobuz. 

  Le-a fost mila de mine si pentru ca mi s-a ars pielea. Acum vreo saptamana a inceput calvarul, intensitatea luminoasa a crescut, timpul a crescut, coacerea a inceput. M-am pomenit acasa raton. Ochelarii de protectie erau clar imprimati pe moaca mea super rosie. Raton copt. Tura urmatoare i-am dat jos, oricata cataracta m-ar paste, nu pot sa umblu ca un raton. Am strans bine din ochi, am pus mainile peste, m-am copt de m-a luat naiba. Toata viata mea am evitat sa stau in soare si sa ma coc. Acum ma duc sa ma coc intr-un sicriu cu becuri. The irony.

  Ieri ma ustura atat de rau dupa niste ore incat am luat un ketonal. Apoi am dat peste postarea asta. Postarea asta trebuie citita integral de toata lumea. In special de cei care inca traiesc acolo, isi cresc copiii acolo. Pot ajunge in spitale spalate cu Hexi Pharma. Avem de toate in spitale, zicea Banicioiu. Avem de toate, zicea si boul de Arafat de la care as fi avut niste pretentii, nu stiu de ce dar credeam ca e om zdravan la cap. Cuvintele scrise de fata asta au starnit in mine de toate. In special amintiri despre un moment din viata familiei mele. Acum aproape 30 de ani (vreo 27 daca stiu eu corect), matusa mea a suferit o arsura cumplita. Borcanele cu zacusca pe care le avea in cuptor la baine-marie, i-au explodat in fata atunci cand a deschis usa cuptorului. A avut arsuri pe fata, piept, maini si coapse. As estima un minim 15 la suta din suprafata corpului. Arsuri de gradul 2 si 3. 

  A stat doua luni in spital. Am mers mereu la ea, eram mica insa chestia asta m-a socat atat de tare incat am vrut mereu sa o vad, sa merg acolo, sa stau ca proasta pe marginea patului fara sa zic nimic. Plecam de la scoala, luam tramvaiul, traversam tot orasul si ajungeam la sectia de arsi din Spitalul Judetean Ploiesti. Nu fusesem niciodata la spital. Mirosurile de acolo erau capabile sa te faca sa vomiti instantaneu. Nu imi venea sa vars. Imi venea sa urlu. Cand am vazut-o prima data am recunoscut-o doar pentru ca mama ei statea pe marginea patului. N-am prea multe cuvinte in care sa descriu cum arata. Tin minte ca mi-a venit sa plang foarte tare dar ca am reusit sa ma abtin cu stoicism. Ei nu i se dadea voie sa se vada in oglinda, cica sa nu se socheze. Boisme romanesti. Noi toti cei care o iubeam eram oglinda ei cea mai cumplita. Vedea in ochii nostri ce s-a intamplat. Nu era retardata, daca isi vedea mainile cum arata, putea presupune cum ii arata si fata.

  Mi s-a parut un act de profunda cruzime faptul ca nu vroiau sa ii dea o oglinda. Actele de cruzime erau acolo la ordinea zilei. Schimbarea pansamentelor se facea exact asa cum descrie Alexandra azi procedura. Ma intelegeti? Acum 30 de ani era LA FEL! Prin smulgere. Pe viu. O stia toata sectia pe matusa-mea ca e "doamna profesoara care nu urla la pansat". Doamna profesoara nascuse patru copii, avea o perceptie a durerii pe care doar o femeie care trece prin asta o poate avea. Intr-o zi, pe cand astia o tot laudau, a zis cu glas pe jumatate pierit "si daca urlu, la ce imi foloseste, eu simt ca imi pierd energia daca urlu sau plang... incerc sa respir cat sa nu imi stea inima". Ketonal? Cand iti smulge cineva carnea de pe tine? Cred ca o tzuica era mai eficienta. 

  De ce nu ii anesteziaza? Asta e primul gand care iti vine in cap, te gandesti asa ca un om normal, ce cacat, e atat de simplu sa il anesteziezi. Apoi trebuie sa intelegi ca nu e. Pentru anestezie trebuie nu numai substante, trebuie si medic anestezist. Care nu e. Ca-s putini si cei care erau s-au tirat prin alte tari care le ofera o viata de oameni. Cei care mai sunt nu au timp sau chef sa elaboreze planuri complicate de anestezie. Sau nu li se da voie, sau stiu eu? Ca un ketonal e una. O anestezie totala zilnic sau la doua zile e altceva. De ce nu ii anesteziaza? Dar de ce nu i-au lasat sa plece in alte tari? In proportiile acelui dezastru, le-a fost "rusine" sa recunoasca ca nu avem, nu exista si nu putem? Ca sa iasa cu fata curata, sau cum? Eu cred ca nu. Cred ca pur si simplu din aroganta. Buei, noi avem si stim si putem si pulile noastre ie la fel de lungi ca lu' aia din Germania, Anglia, Turcia si pe unde i-au mai scapat pe cate unii. Da? Ia mucles d-acilea ca noi nici microbi nu avem in spitale.

  Azi noapte n-am putut sa dorm prea bine. Cuvintele Alexandrei mi-au ramas in creier. Nu mai simteam ca ma ustura pielea, ketonalul meu isi facuse efectul, el pentru asta e, pentru bubitze minore. Plus ca mi-ar fi fost rusine sa mai simt usturimea aia. Serios! Am plans cand am citit ce-a scris fata asta. Si cati altii nu trec prin asta. Ma tot gandeam obsesiv cum nu s-a schimbat nimic in astia doi ani. Cum nimeni nu e la puscarie pe motiv de Colectiv sau Hexi. Cum Banicioiu e acum senator. Cum toti medicii aia care au tacut desi stiau adevarul... sunt tot medici. Tot acolo. Tot fericiti cu viata lor, presupun. Pentru ca daca ei au nevoie de medici isi permit sa fuga in strainatate sau merg la stat in Romania si sunt tratati altfel. Pentru ca... coruptie. Doi ani... ce s-a schimbat in doi ani? 

  Apoi am avut o revelatie. Intrebarea era gresita. Am fost acolo acum treizeci de ani si era la fel. Deci, ce s-a schimbat in treizeci de ani? Initial mi-a venit sa zic un rapid "nimic". Apoi am realizat ca s-a schimbat de fapt ceva. Matusa mea a facut infectie dar mica si tratabila, a facut transplant de piele care a prins si a stat. De ce? Pai cred eu ca la vremea aia inca nu spalau cu Hexi! Aia s-a schimbat in treizeci de ani. Atunci inca nu furasera chiar tot, inca nu diluasera probabil chiar toate alea. Stiu ca aduceam de acasa Bioxiteracor si alte chestii, ca nu aveau. Dar cumva nu aveau nici atatea nozocomiale ucigatoare. De plecat? Te-ar fi rugat sa pleci doar ca nu cred ca aveai cum sau unde, nu era asa simplu ca azi. Deci ceva s-a schimbat: e mai rau. Tupeul borfasilor de pe toate palierele e mai mare, mai mult, mai special. Tara aia e a lor, ei sunt entitled. Tara aia si cu toti oamenii din ea, cu banii lor cu tot. Ca prostii, fraierii, muncitorii, sunt buni, platesc taxe. Care taxe s-au marit de acu' treizeci de ani.  

  Vezi cate s-au schimbat in treizeci de ani? 

  

vineri, 6 octombrie 2017

O zi plina de emotii

  Aseara imi faceam ghiozdanelul ca un scolar de clasa intai inainte de prima zi de scoala, va jur. Inca mai am de descoperit parti ale anului scolar in acest job plin de neprevazut, de exemplu, lunile septembrie-octombrie sunt cele in care vin copiii cei noi la scoala. Cei care nu stiu engleza bine sau o stiu putin, bilingvii sau cei care vor deveni bilingvi, ca nu toti reusesc, unii pierd cu succes romana pe parcurs din pacate. Parintii sunt de vina aici. Tot din pacate. 

  Astazi de dimineata m-am trezit speriata, aveam primul "assessment" cu una din cele doua sefe englezoaice pe care le am. In principiu am trei, doua englezoaice si una elvetianca. Si altii mai sus. Dintre astea doua englezoaice, pe una, cea cu care azi am mers la evaluare, am cunoscut-o fix acum doi ani pe 5 octombrie. Fix acum doi ani eram chemata la scoala pentru evaluarea Marei, la vremea aia, doamna B. facea si evaluarea primei limbi, adica a puterii pe care o are copilul in prima limba, cu translator alaturi de domnia sa. Azi ea face doar evaluari speciale, pentru elevi cu nevoi speciale. Acum doi ani ea imi vorbea despre copilul meu, Mara o tine minte cate zile o avea desi doamna B. nu isi mai aduce aminte de noi in postura aia, atat de multi copii avea de vazut atunci.

 Azi eu eram colega ei. Translatorul. Asistentul ei bilingv. De dimineata i-am zis Marei asta si am vazut-o cum e data total pe spate de ideea ca eu o sa fiu acum langa doamna B. Asa ca m-am emotionat si mai tare. Acum doi ani pe vremea asta mi-am dorit mult de tot sa lucrez cu doamna asta, care este o doamna extrem de sobra la prima vedere, genul ala de englezoaica din carti. Azi am facut-o sa rada in hohote, nici nu stiam ca e capabila de asa ceva. Azi i-am aratat cate chestii stiu eu despre psihologie, fonetica, lingvistica in doua limbi, logopedie si viata in general. Azi, nu doar Mara a fost mandra de mine, azi am fost si eu mandra de mine. Pentru ca am tipat in gura mare despre fetita cu nevoi logopedice grave, pentru ca am rasculat tot sistemul, pentru ca schimb lucruri pentru cativa copii. 

  Asta a fost pana in pranz. Dupa pranz am avut o scoala noua unde nu mai fusesem. Si da-i si caut-o, am gasit-o repede pentru ca acum stiu orasul mai ceva ca un taximetrist :)))) Glumesc, acum doar nu ma mai ratacesc la fiecare respiratie! Dar emotii tot am avut. Cei de la scoala cea noua m-au primit, ca de obicei, cu bratele deschise, cu zambete si cu multumiri ca am venit, cu bucurie si cu o fetita incredibil de simpatica si desteapta. Bonus, un baietel roman (de etnie roma) care era in acea clasa, baietel despre care nu fusesem informata, iar cei doi copii romani nu stiau unul despre altul ca sunt romani, deci nu vorbeau intre ei :)))))) Cand baietelul ne-a auzit vorbind a venit sa ne zica ca si el stie limba "asta" :))))) Cred ca o stie si pe cea materna, tiganeasca, eu zic ca cu cat mai multe cu atat mai bine :)

  Mai nene si am ajuns mai repede acasa azi, ca scoala asta era mai aproape de casa. Si dupa ce am terminat prin casa toate cele de facut, zic sa-mi intind ciolanele nitel. Tot aveam senzatia ca uitasem ceva. Zi de spital nu era, ala e acum stresul major al vietii mele, dusul de trei ori pe saptamana la spital la terapie luminoasa... ce dracu' am uitat... Pe la 5 mi-am amintit! La 6 trebuia sa fim amandoua la scoala secundara la care va merge Mara la toamna! Fuck! Sa zicem doar ca azi e ziua in care Mara a zis "mami, nu te-am auzit niciodata injurand ASA DE MULT!" in conditiile in care eu la doua vorbe zic una cu carne... 

  Am pornit catre scoala secundara unde a durat prezentarea circa doua ore, noroc ca eu fiind nebuna am ajuns cu o jumatate de ora inainte acolo asa ca ne-am dus pe repede inainte la vizionare. Imaginati-va o scoala in care trebuie sa vina 1300 de elevi, in seara de vizionare. Cu tot cu parinti. Doar ca nu e o scoala, e ca o... ca un campus universitar din Romanica. Poate nitel mai mare. Clar mult mai utilat. Am vazut in seara asta, fara exagerare, cateva SUTE de computere. Am vazut laboratoare de stiinte unde ni s-a aratat cum daca pui muzica printr-un tub din care ard flacari, flacarile o sa iti arate intensitatea sunetelor... Am vazut o clasa de istorie cu proiecte facute de copii si cu o profesoara fabuloasa, cam ca tanti aia din Harry Potter. 

  Fiecare materie a lasat o clasa sau doua sau trei deschise pentru a face activitati speciale cu vizitatorii. Pentru ca m-am dus incredibil de devreme am avut timp sa discut cu profesorii pe indelete. Le-am zis la toti ca noi suntem bilingve, ca suntem romance, ca suntem aici de doi ani si Mara e foarte fericita sa fie aici. Toti au fost impresionati. In clasa de engleza aveau de gasit niste sinonime si cand fi-mea a pus pe tabla "sombre" ca sinonim pentru "sad" s-a facut o mare liniste, s-au belit niste ochi de profesori, iar elevul de anul 11 (ultimul an de secundara) care ne insotea prin scoala a zis ca el n-a auzit niciodata de cuvantul ala :)))) L-am asigurat ca e un cuvant real iar el a zis ca vrea sa dea bac-ul la Arte asa ca i-am zis si eu ca el in mod sigur deseneaza mai misto. Si asa era! Proiectele de anul 11 de la Arte erau WOOOW! De la desen, murale din sticla, pana la sculpturi din lut si lemn. Si nu va imaginati ceva facut pe genunchi, erau la modul opere de arta!

  Ne-a vorbit si doamna directoare nitel, i-a pus si pe niste elevi sa ne zica chestii, saracii erau total nepotriviti. Si directoarea, al carei har clar nu este vorbitul in public, si elevii care reproduceau ideile ei :))) Well, ea nu trebuie sa fie buna la asta, eu am intrebat elevii pe afara, in mod direct "bah, voi sunteti fericiti acilea?" L-am intrebat si pe cel care ne ducea pe noi de colo colo, i-am oprit si pe altii si i-am intrebat direct si sincer, va este bine? V-a fost bine in astia cinci ani? Raspunsul a fost da iar oamenii se si purtau ca si cand erau fericiti si ok. Asta ma intereseaza. Atat.

  La finalul serii, dupa stiinte, microscop, flacari, inimi de miel si porc disecate (nu exagerez, e pe bune, asta faceau la stiinte), dupa profesoare de franceza si germana care s-au uitat la noi ca la dumnezei pentru ca Mara stie deja doua limbi si o sa o invete si pe a treia si precis si pe a patra, dupa o zi atat de lunga si plina de emotii, pentru ca noi fusesem primele acolo, am aterizat primele la... biblioteca scolii. Era deja tarziu si eu una tot vroiam sa scurtez, sa plec, sa ma duc acasaaaaaaa, dar am vazut-o pe Mara cum zice "eu vreau sa vad TOT" asa ca ne-am dus. Ce greseala enorma era sa fac eu... sa nu o duc la biblioteca. 

  O doamna minuscula era singura acolo. Cele zece mii de volume erau singure pe rafturi. Eram doar noi. Imediat ce am intrat, Mara  vazut un afis cu "accelerated reading", un program de citire pe care il are si ea la scoala, un fel de evaluare a nivelului, pe culori. I-au sclipit ochii, baiatul cu care eram a zis imediat ca el crede ca aici o sa fie pentru ea :))) El nu stiuse "sombre" :)))) Micuta mea a discutat cu bibliotecara minuscula ca de la egal la egal. La un moment dat i-am zis femeii ca noi am venit aici acum doi ani si ca Mara nu stia atunci engleza deloc, a belit aia ochii ca melcu' si s-a apucat sa o intrebe mai abitir iar Mara a inceput sa-i zica... dupa care pur si simplu a fugit printre carti si a inceput sa descopere cate in raft intreg de carti pe care le stie ea, autorii ei preferati! Autorii aia pe care am dat eu o gramada de bani pentru ca daca ii iau una le vrea pe toate si astia au fost autori prolifici, nene! Se pare ca din septembrie incolo sunt salvata! :))))

  Vaiii, daca nu s-a tarat pe burta si a chiuit si a vociferat la fiecare titlu in parte, s-a dus femeia in spate si i-a adus altele, mai noi, mai misto, mai alea... asta mica sa lesine. S-a culcat cu greu, vorbind singura, dupa ce mi-a zis ca scoala aia e cea mai misto din lume, ca asa ceva este incredibil, ca abia asteapta sa se duca acolo, ca, ca ca... Bai, de data asta n-am mai plans, ca n-am avut timp. Am reusit sa ii fac cateva poze acolo, printre carti, toate miscate pentru ca nu statea trei secunde locului, dar nu asta conteaza. Conteaza privirea ei: 

                                              Mara si cartile

  

luni, 18 septembrie 2017

La policlinică

  De azi o sa merg la un spital-centru de tratament ca sa urmez o cura de terapie cu radiatii ultraviolete pentru psoriazis. Cum homeopatia s-a dovedit a fi fix ceea ce este si anume o apa de ploaie, am trecut la urmatoarea solutie, nitel mai medicala. Medicul de familie mi-a dat trimitere catre dermatolog care mi-a dat trimitere catre terapie.

  Toate astea au durat vreo sase luni in total, nu e o problema vitala iar aici nu te duci la usa unui specialist sa faci coada acolo ca asa ti se rascoala tie. Azi am mers la prima programare, tratamentul va dura circa 10 saptamani, de trei ori pe saptamana. Deci practic mi-am mai luat un job :)))) Ce e bine e ca spitalul cu pricina e in centru, prin preajma scolilor unde am eu treaba asa ca mi-am facut programarile dupa orele de scoala imediat, fug la spital si apoi acasa.

  In clinica de dermatologie, la intrare, gasesti un semn mare si un bidon mic. "Dezinfectati-va mainile, va rugam frumos, sarumana, multumim". Ca sa nu te duci tu cu labele jegoase si sa le pui pe acolo diverse. Care cum intra, ia cu sparcaieci si merge mai departe un metru mai incolo la doamna draguta de la receptie. Care mai are nitel si te pupa de bucurie ca ai venit. Nu stie cine esti si de ce ai venit dar in tara asta doamnele proptite in usi-secretariate-joburi-cu-clientul asa sunt. Ma, radea cucoana la mine de am zis ca ma si pupa. I-am zis de ce am venit, m-a intrebat daca am mai fost ca nu ma stia dupa moaca. Nu, acu' e prima data. 

  Pai zice, uite, cand vii intri acolo in camera aia, in stanga e o masa cu o carioca. In dreapta o tabla. Intri acolo si iti scrii numele pe tabla, apoi vii acilea si stai jos. Gata bre, ma duc. Ma duc, ma intorc, ma asez. Aveam programarea la 3.40. Ma dusesem mai devreme. La 3.38 a iesit o tanti si m-a strigat. M-a introdus inauntru, intr-o sala cu mai multe aparate d-astea care mi-au adus aminte de filmele alea SF de prin anii 90.... Cocoon ceva :)))) A inceput sa-mi povesteasca, sa imi puna intrebari, sa-mi explice ce o sa fie si cum. Azi era testul initial, sa vada daca am reactii dubioase. M-au bagat imbracata pana la gat, mi-au pus vizor si ochelari si mi-au dezgolit doar o bucata de spate pe care sa testeze. 

  Ce e frumos e ca cu ochelarii aia nu mai vezi practic nimic. Deci cand te duci acolo la tratament o sa te dezbraci in curu' gol si o sa iti pui aia la ochi dupa care cred ca o sa te cam impiedici asa in aceasta situatie super amuzanta. Ba ca te urci in bidon, ba ca te dai jos, era sa ma dau cu nasu' de usa la iesire :))))) Bidonu' zici ca e d-ala de te duce inapoi pe nava-mama, rotund si cu neoane de jur imprejur. Babaiatule cand l-a pornit m-am simtit ca la rotisor, ca na, eram cu plovar pe gat. 15 secunde. Da' sincer si in curu' gol cre' ca o sa ma patrund pana la os. Mai tre' niste unt cu usturoi peste ca sa fie gata!

  Timpul de expunere se creste progresiv pana la un cinci minute total, asa a zis femeia draguta care mi s-a si prezentat cu numele mic da' sa mor daca am retinut, eram prea emotionata. Deci m-am suit, falc 15 secunde, m-am dat jos si-am plecat acasa. Hai pa, ne vedem miercuri. Deci cum, asa? Fara coada? Fara stat pe la usi? Fara nimeni in sala de asteptare ca toata lumea vine, intra si iese? Fara nervi si mirosuri dubioase? Am fugit la autobuz care tocmai tragea in statie, m-am aburcat si in vreo 20 de minute am ajuns acasa de s-a mirat fi-mea toata... ii zisesem ca na, o sa dureze, stiu eu cat, pana mea... zic oi veni pe la 5-6, stiu eu... :))))))

  Asa ca asta va fi viata mea in urmatoarea perioada. Nu sunati. Ies eu din cand in cand din bidon si va mai zic una alta :)

sâmbătă, 16 septembrie 2017

O dimineață de vineri

  Era o dimineata ca oricare alta, asteptam sa il vad prima data pe anul asta pe baietelul la care merg in scoala aia. Saptamana trecuta era inca in vacanta in Romania, contrar legilor Angliei. Ca deh, asa fac majoritatea romanilor de aici. I-au scos mai devreme in iulie, i-au bagat mai tarziu in septembrie, pe sistemul "ma doare la pula de ce zice statul in care traiesc acum". Amenda? Si ce daca? Am 60 de lire la indemana, nu ma costa asa mult. Cand s-or pomeni ca vin serviciile sociale sa le ia copiii pentru absenteism o sa fie ultragiati. Asta asa ca o mica introducere in lectia de azi despre scoala minunata la care am fost.

  La scoala asta, la care imi e urat sa ajung pentru ca e cea mai departe de mine, am vazut eu anul trecut o productie actoriceasco-dansato-cantato a celor din anul 6, numiti aici "leavers", aia care pleaca din primara in scolile secundare care nu-s amestecate cu primarele. Cei care plecau anul trecut au facut un spectacol gandit si scris de ei, a fost o ora in care am plans mult cu mucii in batista si eu barem aveam motive puternice (ma intelegeti ca deh, comparam ca idioata cu Romania) dar sa le vedeti pe profele britanice ce mai lacrimau cot la cot cu mine! A fost ceva de vis, n-am cuvinte sa va explic cat de tare m-a emotionat. 

  Azi, tot acolo, au chemat compania de teatru "Magic of theatre", ca era vineri, ca au prins un slot care era liber din scurt si iaca la 9 si 15 dimineata, pe cand sa incepem lectiile, ne-am dus in sala de mese unde ne astepta... teatrul. Panourile de decor erau deja ridicate, luminile speciale aprinse, sala era in intuneric. Frate, suntem la scoala? Toti cei 400 de elevi au intrat cuminti in linie si s-au asezat pe jos (ah, ce oroare, o sa ma scuipe indata romanasii cum ca o sa moara copilasii din cauza asta, va zic, am patit-o!) gata de spectacol. Care spectacol a inceput la FIX 9 si 15 minute! FIX! Patru sute de oameni mici si niste zeci de adulti au putut sa fie asezati la locul lor inainte de ora de incepere cu ceva minute. 

  Apoi a urmat o ora magica pentru mine. Mi-am dorit sa fiu actor de cand ma stiu. Cand eram mica, distractia mea de sambata era sa cer cativa lei de la mama si sa ma duc singura la teatrul de papusi. Plecam si eram ataaaat de fericita sa fiu acolo, sa vad toate detaliile, incat dupa ani si ani mi-am dorit sa fiu actor... am renuntat sa dau la teatru in clasa a 11a pentru ca am realizat ca in tara aia corupta mie imi trebuie meditatii de niste sume enorme ca sa pot sa intru acolo. M-am dus in alt loc, am putut sa imi fac ambitia de a intra la facultate fara pregatire pe bani. Am refuzat coruptia. In Anglia nu face nimeni "pregatire" ca sa intre la facultate :) Teatrul pentru mine este magie. Stiu ce e ala, am urmat multi ani cursuri de teatru la "Palatul Pionierilor" cand eram mica, am avut spectacole cu ei, am facut apoi si prin liceu niste chestii. Stiu ce e aia sa fii pe o scena, sa mori gatuit de spaima, sa iti invingi absolut toate fricile si sa deschizi gura sa spui...

  Asta era intr-o tara care acum 30 de ani era lipsita de orice comunicare in public. Cam pe atunci incepeam eu cursurile de teatru cu o "wannabe actrita", o tanti urata, proasta si ne-reusita in ale teatrului care esuase ca "profesoara" la cercul de la Palat. Asta ca sa discutam despre "profesorii" Romaniei... lasa, mai bine nu discutam. Singurul ei atu era ca stia sa injure asa ca am invatat multe de la ea! Fuma ca un sharpe cu noi langa ea, avea o voce dogita, gene excesiv de rimelate, sprancene desenate din creion pentru ca idioata si le smulesese de tot... Parul ii era cum altfel decat blond platinat! Era simpatica rau per ansamblu, era ca o caricatura de femeie, atunci am inteles eu cat de prost poti sa arati cand te straduiesti prea tare sa arati bine :) Ma fascina "doamna Toni", asa i se spunea.

  Revenind din trecut in ziua de azi. Azi am petrecut o ora de teatru pentru copii, ora care m-a dat pe spate. Asta dupa ce mi-au dat lacrimile de trei ori de bucuria actului actoricesc. Sa va explic. 4 oameni, doar 4 oameni, au pus in scena intr-o sala de mese... "Oliver Twist". Cu decoruri care clar incapeau intr-o dubita mica dar care erau atat de bine gandite si erau pictate de ziceai ca esti acolo. Multe imagini incredibile, care cu ajutorul luminilor si uneori al fumului, te faceau sa lesini de bucurie. Cea cu Tower Bridge noaptea, cu luminile potrivite, m-a dat pe spate!!! Cu cel putin 30 de personaje diferite imbracate diferit! Doua fete si doi baieti au facut zeci de personaje fiecare cu hainele lui, in spatele unor panouri mobile, astea de erau ele super frumos pictate.

  Au jucat? Ooooh, DA!!! Pe toate vocile, alea corecte nu alea schieunate, trase de par. Au cantat la modul opera? DA!!! Ca o nota amuzanta pentru asa zisa productie zurleasca din Romania (absolut sinistra), aici se canta live la microfon, nu dublat de banda cum facura aia la Sinaia cand i-am vazut io cu fi-mea pe cand era ea cu doar cativa ani mai mica si cand au intarziat 30 de minute atunci cand erau 8 grade afara si noi asteptam ca boii, o jumate de Sinaia si inca multi turisti in plus! De mi-a zis fi-mea: "mami, astia au intarziat, tzipa, si eu vreau sa mergem de aici!" :)))

  Oamenii astia 4 au dus o ora de spectacol doar ei, manevrand perfect decoruri, schimband hainele in 10 secunde, lasandu-ma pe mine masca, ceea ce sincer nu e usor de facut in ale teatrului. Am aplaudat, chiuit si lacrimat, timp de o ora am fost in lumea lui Oliver Twist, lume nu prea usor de dus in carca de o trupa de actori. Nu e ca si cand ar fi o poveste vesela. Au reusit sa o faca si vesela si dramatica si inspaimantatoare, si muzicala si tooootal amuzanta, ca deh, asa sunt britanicii. M-am bucurat ca un copil.

  Si in ora aia am fost si platita sa fac asta! :))))